Născut într-o zi de vară, 29 iulie 1912, în Pantelimon (azi cartier în București), Nicu Aurelian Steinhardt (călugărit sub numele de Nicolae la Mănăstirea Rohia, unde a fost și librar) a murit într-o joi, 30 martie 1989. N-a prins răsturnarea lui Ceaușescu, deci nici instalarea comuniștilor-capitaliști la putere și jefuirea sălbatică a României.
Să-l cădelnițăm, cu profesorul Paul Cernat în fruntea cuvintelor frumoase: „Fiu bucureștean al unui tată fabulos, rudă cu Freud, Nicu Steinhardt a fost un spirit liber, luminos și rar, exemplar în tinerețe ca evreu român (comentator al iudaismului), apoi ca deținut politic în Procesul Noica-Pillat (când n-a făcut niciun compromis) și, în fine, ca monah ortodox sub ceaușism. A arătat de fapt cum poți să fii liber în toate captivitățile. Convertirea sa la ortodoxie (având drept naș de botez un colaborator al lui Ion Antonescu) dar și iertarea acordată abrupt persecutorilor săi din anii ’40, i-a contrariat pe unii coetnici. Eseist sclipitor, cu o cultură enciclopedică, acest C.S. Lewis ortodox era un intelectual chestertonian, combinație de Father Brown și Francisc din Assisi”.
Curajul fizic în fața morții
Pe contur: „Admirator al lui Nabokov și al operei rock Jesus Christ Superstar, comentator expert al romanului polițist și al cinematografiei moderne, tobă de filosofie, literatură, teologie, drept, istorie ș.a.m.d., Nicu Steinhardt a fost, pentru cine nu știe, și primul nostru comentator al lui Tolkien.
rămâne una dintre marile cărți ale memorialisticii românești și est-europene – operă spirituală inclasabilă, îngropată în pământ și rescrisă pentru a fi salvată de Securitate. După ce și-a descoperit curajul fizic în fața morții , autorul ei nu s-a sinchisit de zecile de informatori aflați pe urmele lui”. Om de drept constituțional, conservator burghez de sorginte junimistă în tinerețe, făcea figură insolită într-o generație în care devenise o formă de conformism al nonconformismului să fii antiburghez. A fost de fapt insolit și printre criticii literari, și printre călugări – peste tot”.
Caragiale în cheie ortodoxă
(Mai) pe șleau: „Dandy frivol în tinerețe, Nicu Steinhardt era mereu în răspăr cu poncifele și spiritul de turmă. După ce a parodiat în anii ’30 Poemul invectivă al lui Bogza, a scris la bătrânețe o carte în care, în plină prohibiție ceaușistă, reușea performanța să-i citeze aproape tot volumul. Interpret – sub acoperire – al lui Caragiale în cheie ortodoxă, acest moralist deloc banal era capabil să se vibreze și în fața scrierilor tradiționaliste, și în fața celor avangardiste sau postmoderne. A lăsat în urmă și un delectabil roman ludic al adolescenței (scris în anii ’30, apărut postum), Călătoria unui fiu risipitor , unde-l anticipează pe Radu Cosașu”.
Antipodul ignoranței și inculturii
Pe de-a-ntregul: „Autorul Catarilor de la Păltiniș a fost și un spirit de elită care a respins orice dispreț elitist față de vulg . A sfidat, cu grație, orice bigotism. Puțini creștini sunt capabili să se ridice la înălțimea (inclusiv intelectuală) a creștinismului său, pe care l-a considerat întotdeauna la antipodul ignoranței și inculturii. Creștini sau necreștini, credincioși sau necredincioși, dacă nu reușim întotdeauna să-i înțelegem bunătatea tolerantă și deschiderea minții, mă tem că nu-i din vina lui”.
Poezia, (ca salvare) în pușcărie
Nicu Steinhardt a păstrat amintiri tulburătoare din zilele și nopțile petrecute în temnițele comuniste. Cum a rezistat, cum a reușit să nu-și piardă mintea și inima? Iată ce scria despre perioada petrecută într-una dintre cele mai dure pușcării din România comunizată („Jilava, camera 34, Februarie-Martie 1962”): „În poarta Reduitului mă ia în primire celebrul plutonier-major Ungureanu; și se vede că, după trei săptămâni de grevă a foamei și de ședere la secret fără nici un fel de încălzire (și într-un loc unde nu cred să se fi făcut vreodată foc de când a fost construit fortul și până astăzi), arăt a stafie, căci pare și el impresionat și când deschide ușa celulei 34 și mă încredințează șefului de cameră îi spune să aibă grijă de mine și să-mi dea patul de lângă ușă”.
Iadul fericirii
Întindem firul memoriei: „Așa și face. Privind încăperea în care am intrat – un soi de tunel lung, întunecos, rece, deosebit de respingător – nu-mi pot închipui că are să fie locul unde voi cunoaște cea mai deplină, mai neașteptată fericire. Nu, niciodată și nicăieri n-am fost mai fericit decât în celula 34 de la Reduit: nici în copilărie, la Brașov, cu mama; nici în decorul de carte poștală, albastru și alb, al Lucernei, ori în Cișmigiu când Sofia mi-a citit prima oară Puiul și Metamorfoza; nici într-a șaptea când am luat premiul întâi; doar în ziua botezului… Deocamdată, văd o celulă îngustă și neobișnuit de adâncită, care aduce a mat subpământean, a crater de vulcan stins, a mină părăsită, a coridor de coșmar sau a țeavă de pâlnie într-un tablou de Hieronymus Bosch, a colț de iad spălăcit. Spre a mă putea plasa în apropierea ușii a fost nevoie ca un deținut să fie mutat și faptul a stârnit, firește, în lumea aceasta concentraționară, unde orice mișcare cât de mică e pricină de încurcătură și durere, o nemulțumire împotriva-mi. Sunt privit cu suspiciune. Șeful camerei, o namilă (aflu apoi că-i basarabean, probabil popă răspopit și că-i presupus a fi turnător), se uită crunt la mine. Am picat, spre seară, cu scârbă și vălmășag de așternuturi”.
Topârceanu, la mare căutare în toate celulele
La fel de încordat (firul povestirii): „Dar a doua zi lucrurile încep a se limpezi. Poate că și extrema mea paloare, slăbiciunea și aureola de grevist al foamei contribuie la schimbarea atmosferei. Îmi dau ușor seama că am nimerit într-o cameră minunată, numai oameni ahtiați de învățătură și poezii, mult tineret, un grup de sectanți, doi medici, un preot ortodox din Oastea Domnului și câțiva sași, printre care un pastor luteran. Tineretul predomina, și principala-i preocupare este învățarea pe dinafară a cât mai multe poezii. Din acest punct de vedere au nimerit-o destul de bine cu nou-venitul; știu Luceafărul, Scrisorile toate, Moartea lui Fulger, Nunta Zamfirei, o mulțime de poezii de Topârceanu (e căutat în toate camerele), Lacul lui Lamartine, binecunoscutul și îndrăgitul sonet al lui Arvers, multe bucăți de Baudelaire și Verlaine, ceva Samain și nenumărate versuri de Nichifor Crainic, Radu Gyr și Sergiu Măndinescu (a căror memorizare am început-o din primele zile de pușcărie, odată cu învățătura alfabetului Morse, totul spre marele amuzament al dascălilor mei legionari, mirați de așa școlărească râvnă)”.
Vis și încântare
Coarda dezvăluirilor încă vibrează: „Mai știu și o mulțime de psalmi, învățați prin celule și în special de la bonomul Ariton Rizescu, fost țârcovnic onorific la una dintre marile biserici din centrul capitalei, om excelent și profesor cum mai răbdător nu s-a văzut. Cine știe multe poezii pe dinafară este și va fi mereu fericit în închisoare. Ale lui sunt orele care trec ușor, relațiile neacute și neagresive cu oamenii, depășirea jalnicei realități, țigaretele imateriale oricând accesibile, nevătămătoarele substitute ale drogurilor. Ale lui vor fi visul și încântarea (fără a uita că după Nikolai Semionovici Leskov sunt și o bună pregătire pentru singurătatea din mormânt). Încep să înțeleg de ce abatele Faria s-a pregătit de pușcărie citind și învățând toate cărțile mari ale lumii. Lucru mai înțelept și mai practic nici că putea face”.
Semizeu și sfânt
Cele din urmă raze prinse aici: „Ne apucăm așadar de învățat poezii, și primului grup pe care-l formez îi predau Luceafărul . De mult așteptau cu nerăbdare să le vină cineva în celulă care să-l știe (aici, la Reduit, secție mai aspră, schimbările sunt rare), așa că acum sunt tratat cu totul altfel ca în ajun. Tunelul parcă-i mai puțin mohorât. Pastorul luteran se dovedește a fi și el un om remarcabil și plin de calități cum numai prin închisori poți întâlni și numai acel mediu special poate crea. E brașovean și aduce deopotrivă a semizeu și a sfânt. Înalt și blond, liniștit, cult, gentil și îndatoritor, el e sufletul camerei: știe pe de rost mii de versuri de Rainer Maria Rilke, din care a tradus o mulțime în românește, el însuși fiind poet de limba germană”.
113 ani s-au împlinit în 29 iulie 2025 de la nașterea gânditorului N. Steinhardt.
„Cine știe multe poezii pe dinafară este și va fi mereu fericit în închisoare. Ale lui sunt orele care trec usor, relațiile neacute și neagresive cu oamenii, depășirea jalnicei realități…”, Nicolae Steinhardt
„Om de drept constituțional, conservator burghez de sorginte junimistă în tinerețe, Steinhardt făcea figură insolită într-o generație în care devenise o formă de conformism al nonconformismului să fii antiburghez”, Paul Cernat, critic literar
„ Jurnalul fericirii rămâne una dintre marile cărți ale memorialisticii românești și est-europene – operă spirituală inclasabilă, îngropată în pământ și rescrisă pentru a fi salvată de Securitate”, Paul Cernat, istoric literar
„Ne apucăm așadar de învățat poezii, și primului grup pe care-l formez îi predau Luceafărul . De mult așteptau cu nerăbdare să le vină cineva în celulă care să-l știe”, Nicu Steinhardt
Sursa: https://jurnalul.ro/cultura/carte/jurnalul-fericirii-n-steinhardt-manastirea-rohia-1005728.html